Irina Rădulescu (născută în octombrie 1986) este fiica actriței Adriana Șchiopu și a actorului Dem Rădulescu. E ea însăși actriță, la Teatrul Mic din București.
Am vorbit cu Irina despre copilăria ei, despre cariera de boxeur a maestrului Dem Rădulescu (supranumit Bibanul). Era oltean maestrul, ținea cu Craiova, dar în tinerețe fusese îndrăgostit iremediabil de Argeșul lui Dobrin. Îl admira pe Muhammad Ali.
Familia Rădulescu a fost apropiată de familia lui Ivan Patzaichin, iar după revoluție l-au avut vecin pe Ilie Dumitrescu. Irina Rădulescu l-a adorat pe Figo, îl iubește pe Senna, a visat să devină Lavinia Miloșovici sau patinatoare. A făcut și face încă balet, prețuiește sportul și povestește ce a învățat de la Djokovic, alt campion pe care îl admiră.
Îți place sportul, Irina? Te uiți la dânsul sau mai mult îl practici?
– Mă uitam cu tata, copil fiind, la campionatele mondiale, europene de fotbal. Și ultimul pe care l-am prins cu el a fost EURO 2000.
– N-aș vrea să fiu indiscret, dar e necesar: ce vârstă aveai dumneata în anul 2000?
– Treisprezece ani. Și era acel avânt al echipei Portugaliei, dacă ții minte.
– Țin minte. Ne-au și bătut în grupe, scor 1-0, un gol marcat pe final de meci.
– Așa este. Aveau o echipă frumoasă, cu Figo, cu Nuno Gomes…
– De Figo, de cine îți plăcea ție?
– Da! Feblețea mea era Figo. Și am ținut cu Portugalia până la sfârșit, dar a câștigat până la urmă Franța.
– După o finală cu Italia.
– Da, Portugalia n-a mers până la capăt. Și după un arc de timp a jucat iar bine și a câștigat un campionat european, după o finală cu Franța…
– La EURO 2016.
– Exact. Atunci. Când n-a putut să joace Cristiano Ronaldo finala. Am fost atât de fericită, am simțit că s-a făcut o dreptate istorică!
– Ești pan-lusitană, ca să te definim microbistic.
– Nu știu dacă sunt chiar așa (râde). Dar știu că atunci, la EURO 2000, au făcut niște meciuri absolut superbe.
– Îți place ție Portugalia.
– Culmea e că nici nu am fost acolo. În Spania am fost, în Portugalia – nu. Dar oricum, la meciuri nu pot să mă uit singură. Chestia asta mi-a rămas din copilărie, de când mă uitam cu tata, cu mama și cu bunicii, din partea mamei.
– Cum trăia Dem Rădulescu marile meciuri? Era maestrul pasionat, striga la jucători, arunca televizorul pe geam?
– Da, se agita, dar mai mult interior. Se uita și la campionatul intern, se uita la multe meciuri.
– Ținea cu Craiova?
– Cu Craiova, da, că era cu oltenii. Tata a fost oltean, știi doar. Dar el avea și un cult pentru Nicolae Dobrin. Ținea cu Argeșul lui Dobrin, pe care eu, din păcate, nu am apucat să-l văd jucând. Îl admira pe Dobrin.
– Îți povestea despre Dobrin, despre “Gâscan”?
– Mai mult de la mama știu cât îl admira tata pe Dobrin. Dar sigur e că la fotbal se uita tot timpul. Când avea timp. Eu cu mama ne uitam doar la marile campionate.
– Ai pierdut acest obicei? S-a diluat în timp?
– L-am păstrat, dar doar dacă găsesc un anturaj cu care să mă uit. M-am surprins la un bar cu prietenii anul trecut, când era Campionatul European. Și m-am surprins uitându-mă la meci în loc să particip la conversație, acolo.
– Copilul interior al Irinei Rădulescu tânjește în continuare după Luis Figo.
– Ai zis frumos (râde). Sigur că la un anumit nivel nici nu mai e sport, e spectacol. Artă!
– Ca la teatru, madam!
– Da, sportul e și artă.
Despre Senna și Dumnezeu
– Te uitai la Formula 1? Știu că îl admiri pe Senna.
– Nu mă uitam eu neapărat prea mult în copilărie. Dar îmi place Senna ca personaj. E un personaj pe care l-am moștenit tot de la mama mea, care l-a admirat foarte mult. Și îl admiră în continuare.
– Senna a fost un personaj tragic. A murit la treizeci și patru de ani…
– A fost un personaj cu o misiune. Scurtă. Dar totodată foarte puternică. Eu am crescut auzind-o pe mama vorbind despre Senna și mai târziu, relativ recent, am devenit curioasă să aflu, m-am uitat la filme, la documentare. Și am aflat. Mama era fascinată de cât de iubit era Senna.
– Ayrton Senna era și un bărbat bine, frumos. A murit dramatic, pilotând fără limite, a rămas legendar. A murit mai tânăr decât ai tu vârsta azi…
– Și în același timp, ce matur era pentru vârsta pe care o avea!
– Am citit la tine pe facebook sau pe instagram, nu mai știu unde, un citat despre Senna și Dumnezeu. Cum era?
– Da, el spunea că: “Atunci când îl am pe Dumnezeu alături, de partea mea, totul devine clar”. A fost un spirit special. M-am uitat mult la interviuri cu el. A fost o persoană extraordinară. Transcende sportul.
– Nu e puțin lucru să fii cel mai iubit sportiv brazilian din secolul XX în condițiile în care Brazilia a ieșit de patru ori campioană mondială la fotbal în secolul XX și l-a dat pe Pelé.
– Și după atâta timp încă e atât de iubit. Deși alți piloți, Schumacher de pildă, au câștigat mult mai multe titluri ca el … Sunt câțiva oameni care marchează o epocă. Nu contează domeniul lor de activitate – oameni care sunt capabili să trezească o iubire fantastică. Așa cum a fost în operă Luciano Pavarotti. O iubire excepțională. Un cult, dincolo de performanțele propriu-zise.
– Maradona la Napoli și în Argentina…
– Maradona. Chiar și după ce a fost eliminat pentru că a fost prins dopat a fost continuat să fie iubit ca un Dumnezeu, nu? Oamenii îl iubesc și acum. Vara asta o să ajung la Napoli și o să văd de aproape și mai vorbim după ce mă întorc. Lumea aceea l-a cam înghițit însă.
– E și o lume complicată?
– Și tinerii sportivi, că sunt puștani când ajung pe culmi, au multe tentații. Și cad, cad…
– Femei, mașini, vacanțe exotice, bani prea mulți.
– Ispite, să le zicem. Dar au fost și exemple de oameni care au rezistat admirabil. Mă gândesc la Gheorghe Hagi, de la noi. Care n-a alunecat.
– N-ai avut și tu un iubit fotbalist sau ceva în liceu?
– (râde) Nu!
– La ce sporturi te mai uitai în copilărie în afară de fotbal?
– Patinaj artistic.
– Nu pot să mă declar surprins.
– (râde) Îmi plăcea tot granița asta cu arta.
Aveți cinci minute să vorbim despre Surya Bonaly?
– Numele Surya Bonaly îți spune ceva?
– Cum să nu? Și Philippe Candelero… Ei erau pe vremea mea, pe vremea noastră. A fost o generație.
– A fost și cazul Harding-Kerrigan.
– Da, s-a trezit Kerrigan atacată cu o bâtă și tot și-a revenit și a participat. La Lillehammer, la Jocurile Olimpice, în 1994. A luat argint. A participat și Harding, încă nu se demonstrase implicarea ei.
– E și un documentar pe tema asta. „Prețul aurului” se numește.
– Da. Și am impresia că la Lillehammer a câștigat Oksana Baiul. Și aici a fost o poveste, ca să vezi cum e karma asta. Nancy Kerrigan fusese bătută, ea era favorită, dar a venit puștoaica asta, Oksana Baiul, ucrainească, orfană, cu o poveste de viață, crescută de antrenoarea ei de patinaj, o fetiță pasionată de balet, nu știu ce, bref, participă venită de nicăieri, pe muzica din Lacul Lebedelor. Și Kerrigan, dacă te uiți pe youtube, că sunt înregistrările, când îi vede exercițiul – îi cade fața, efectiv. E neagră de furie și invidie, când vede că i-a suflat puștoaica asta venită din Est titlul olimpic. Și se vede clar și un fel de dispreț acolo, oricât ne-am face că nu. Oksana Baiul fusese un copil tare amărât și s-a emoționat și Kerrigan era ceva de genul: „Da, și acum o să plângă fata asta și o să cădeți toți în admirație”. Apoi, sigur, au mai fost mulți ruși, care orice le-am place, oricât nu ne-ar plăcea de ei, sunt senzaționali. patinaj artistic sunt senzaționali.
– Tu, spre deosebire de Oksana, ai avut o copilărie plăcută. Ai fost dată la sporturi să faci gimnastică, să fii noua Nadia Comăneci sau ceva? Sau erai un copil gras și leneș, cum erai?
– (Râde) Leneșă nu eram. Dar am avut un astm pe fond alergic. Am avut o sensibilitate din asta, de mică, și atunci am fost destul de protejată, de frig, de sporturi de iarnă.
– Mai ai această suferință?
– O am, dar o controlez. Atunci, copil fiind, nu știam ce să fac, voiam să mă zbengui, să…
– Acum sunt de părere că e bine să călești organismul.
– Eu acum fac mișcare și văd că și pragul de efort a crescut.
– Faci alergări, sală, yoga, ce faci?
– Eu fac balet. Am făcut și când eram mică, dar nu a fost foarte relevant. Acum, după treizeci de ani, am început serios.
– De câte ori te duci?
– Mă duc de două ori pe săptămână și stau câte două ore. Dar au fost perioade când mergeam de patru ori pe săptămână.
– Sunt printre cele mai frumoase ore din săptămâna dumitale? Te deconectezi de la restul existenței?
– Sigur că e frumos, dar cine face orice fel de mișcare știe: sunt momente și când te împingi de la spate. Nu tot timpul ai chef. E frumos, dar e efort. Oricum, îmi e foarte benefic.
– Irina-balerina, să zicem așa.
– Eu sunt.
– Tu n-ai copii, dar dacă ai avea i-ai da la sporturi.
– Așa aș face. La noi nu prea… Cu patinajul ar fi mai greu.
– Trebuie să îți crești copiii la Miercurea-Ciuc, dacă vrei să-i vezi pe gheață, patinând artistic.
– (râde) Bine. Mișcare… Mișcarea contează. Și desigur alimentația, nutriția.
Lovitura la ficat care i-a încheiat cariera lui Dem Rădulescu
– Tatăl dumitale a fost și sportiv. Știu că maestrul Dem Rădulescu a făcut box la un nivel destul de bun. Ți-a vorbit de cariera sa de pugilist? Avea idoli și din box?
– Ți-am zis că de la fotbal îl admira pe Dobrin. De la box îl admira pe Cassius Clay, devenit Mohammad Ali.
– Sportivii nu sunt doar sportivi, ci și modele culturale, modele etice, modele de comportament, uneori…
– Știu că îl admira mult pe Cassius Clay tocmai din rațiunile astea, de dincolo de sport. Chiar și această transformare pe care a făcut-o el, devenind Mohammad Ali, arată niște frământări și niște valori.
– A devenit portavocea unei culturi, a unei generații, o voce pentru oamenii de culoare din America și din toată lumea.
– Nu mi-a povestit prea mult, dar știu că mi-a zis că a primit o lovitură în ficat de a văzut stele verzi.
– Au!
– Și cred că după lovitura aia s-a și hotărât să agațe mănușile-n cui, s-a retras din activitate. Oricum, nu cred că avea gândul să facă o mare carieră din box.
– Îl trăgea ața spre teatru. Cum te-a tras ața și pe dumneata.
– Acolo, da, la teatru.
– Tu ai devenit actriță cu aprobarea familiei sau împotriva voinței familiei?
– Cu aprobare.
– N-au încercat să te îndrume pe alte căi?
– Mama a încercat, cumva, oferindu-mi atâtea alte oportunități. Dar la un moment dat când am zis clar că vreau să dau la teatru, nu s-a opus.
– Pentru că și mama a fost cândva la rândul meu, și ea a dat la teatru, s-a făcut actriță și m-a înțeles.
– Tata nu m-a văzut jucând. Dar în sinea lui sunt sigură că i-ar fi plăcut foarte tare să mă vadă pe scenă, să joc, să dau la Teatru.
– Nu te-a văzut nici în școală, în roluri pe la serbări.
– M-a mai văzut el, dar nu la modul ăsta serios.
– Tatăl tău era îndrăgostit de tine, nu-i așa? Erai bucuria vieții lui?
– Da! Asta pot să spun sigur: da! Eu m-am născut când tata avea deja o vârstă și am fost un copil răsfățat. Nu am fost de multe ori cu tata la Teatru, dar am fost cu el la Cassandra, la repetiții, la spectacole de licență, cred că și la un examen de admitere. Și știu că îmi povesteau studenții lui că mereu vorbește de mine și se mândrește cu mine și…
– Ți-a plăcut din prima lumea teatrului.
– Mi-a plăcut și îmi place și acum. Mai ales cu mama mergeam la Teatru Mic.
– Unde ești și tu angajată, cu carte de muncă, încă din 2008.
– Aici muncesc, da. Îmi plăcea scena. Îmi plăceau culisele, cabinele. Rochii, pălării, machiaje, era fascinant pentru o fetiță, îți dai seama.
– În ce joci, dacă vrem să venim să te vedem?
– În Menajeria de sticlă…
– De mulți ani joci spectacolul ăsta?
– Din 2022. Se joacă destul de bine. Mai joc și în Doamne ferește, de Lia Bugnar.
– Mai joci și în spectacole cu mama ta?
– Mama nu mai joacă. A ieșit la pensie, mai avea spectacole la Mic. După pandemie nu s-au mai reluat spectacolele în care juca, pentru că erau cu distribuții mari și a fost complicat.
De ce e Djokovic de-al nostru
– La tenis te uiți?
– M-am mai uitat. Îmi place Djokovic!
– I-auzi!
– Îmi place și Federer, era artă ce făcea el. Pe Nadal l-am urmărit mai puțin, nu i-am pătruns foarte bine spiritul. Sunt convinsă că a fost un mare jucător. – La Federer, nu știu, era de pe altă lume, era absolut evidentă noblețea lui în joc.
– De ce, dintre toți, Djokovic?
– Îmi place spiritul lui. Îmi place reziliența. Îmi place faptul că nu se dă bătut niciodată. Și îmi place și cum spune lucrurilor pe nume.
– Curajul de a merge împotriva curentului, uneori.
– Da! Îmi place și că are umor. Are curajul să fie el însuși. Îmi place foarte mult. E de-al nostru, din Balcani. E și aproape de noi, spiritual, cultural. Își și dă voie să fie cum e, nu vine cu căciula-n mână: mă scuzați că vă deranjez, am venit și eu din Europa de Est. Nu! Nu intră pe ușa din spate. Fiecare venim de unde venim și uite că eu sunt cel mai bun.
– Ai învățat multe lucruri de la sportivi.
– Sunt niște exemple fantastice. Știu că și tu ai o slăbiciune pentru Ivan Patzaichin…
Următorul Ivan Patzaichin și vecinul Ilie Dumitrescu
– Da. A fost un personaj iubit. Și pe bună dreptate! Un român absolut exemplar. Ca la Don Quijote, la Ivan Patzaichin nu prezint nicio obiecție! Număr pe degete românii la care nu am nicio obiecție!
– Ai văzut, nu? Ai văzut cât de iubit a fost? Într-adevăr, un om!
– Și el umbla în anturaj cu actorii. Te-ai nimerit în același cerc de oameni cu el, când erai mică?
– Da. Exact asta voiam să-ți povestesc. Aduc imediat vorba, nu pleca (râde). Ne-am împrietenit. Eram prieteni de familie, cu Ivan, Georgiana și Ivona Patzaichin. – Chiar anul acesta când mama a împlinit șaptezeci de ani…
– Mulți ani înainte!
– Mulțumesc. A făcut o mică reuniune cu prietenii și au venit Georgiana și Ivona. În vară am văzut documentarul despre Ivan, deși știam povestea fantastică, cu pagaia ruptă, nu știam faptul că niciodată nu s-a întors fără un premiu de la vreo Olimpiadă. Nu știam începuturile lui, care au fost foarte grele. I s-a spus că nu are ce căuta la sport. A învins multe obstacole, asta fac toți campionii. “Eu tot ce am făcut am pornit cu stângul”, așa zicea. Și asta vorbeam și cu Ivona, ce putere extraordinară de a depăși obstacole a avut Ivan! Cel mai frumos moment din film (n.r Ivan – Omul cu rădăcini în ape) e când vine el cu barca. Era la un antrenament, ceva. Îl așteaptă Ivona micuță, pe mal. Îi dă un țuc – țuc! – și Ivan pleacă și continuă antrenamentul. Mi s-a părut superb! A fost un om fantastic. Ivona mi-a zis un lucru: sportul te învață că poți să cazi de zece ori și nu e nicio problemă. Trebuie doar să te ridici de unsprezece ori. Te ridici și încerci. Noi, însă, ca societate suntem educați greșit. La prima înfrângere devenim ultimii oameni, ne băgăm sub pământ. Ceea ce nu e în regulă!
– Asta e una dintre lecții: important e de câte ori te ridici.
– Asta zicea Ivona: nici eu, nefăcând sport îndeajuns, nu am această psihologie. Ivan Patzaichin o avea la superlativ, era, cum se spune, din născare. E ceva ce nu se poate învăța la superlativ. Dar se poate învăța! N-ar fi bine noi, ca societate, să le zicem copiilor: eh, și ce dacă ai căzut? Te scuturi și mai încerci. Asta, dacă am învățat niște lecții toți, ca societate! E ceva ce nu se poate învăța la superlativ. Dar se poate învăța! N-ar fi bine noi, ca societate, să le zicem copiilor: eh, și ce dacă ai căzut? Te scuturi și mai încerci.
– Altfel, rupi aripile unui om tânăr care nici n-a apucat să zboare
– E o nebunie, îți spun. Să ne oprim, să reflectăm și să ne schimbăm, asta trebuie să facem toți.
„Era fabulos să fii vecin cu Ilie Dumitrescu în 1994!”
– Lumile acestea, a sportului și a artei, se intersectau des. Era și o boemă între artiști și sportivi. Cu cine mai erați voi prieteni de familie?
– Hai să-ți spun ceva: la un moment dat, după Campionatul Mondial din America, să fi fost sfârșitul lui ’94, începutul lui ’95, am devenit vecini cu Ilie Dumitrescu.
– Cu acel Ilie Dumitrescu, extraordinar!
– Da, era fabulos să fii vecin cu Ilie Dumitrescu în 1994, îți dai seama. Făcuse niște meciuri în America… Era idolatrizat, realmente. Era un tip extrem de elegant.
– Poți să confirmi că mergea la costum și când ducea gunoiul? Așa circulă legenda.
– (râde) Cam așa era, da! Un tip de o eleganță… Foarte elegant! Și cu mult bun-simț, foarte, foarte civilizat. S-a legat o relație de vecinătate frumoasă. Nu eram numai la modul bonjour, bonjour. A venit și la noi acasă…știi cum a început? Aveam o vecină care murise. Și noi nu știam cine se mutase vizavi. Vedeam lucrări mereu la casă, dar nu știam cine e. Și la un moment dat vine un muncitor și ne zice: vecinul dumneavoastră ar vrea, dacă s-ar putea, să vă deranjeze ca să dea un telefon la deranjamente, că nu îi merge telefonul. Ar putea să îndrăznească să…
– Nu-mi spune că de la tine de acasă a dat Ilie Dumitrescu acel celebru telefon – „Hello, I am Ilie Dumitrescu!”.
– (râde) Nu! Dar ne-am pomenit că vecinul care voia să dea telefon la deranjamente era Ilie Dumitrescu! Am rămas cu toții cu gura căscată! Mi-a dat poze cu autograf, și mie și Ilincăi Manolache. Mama ei, Rodica, actriță și ea, era prietenă cu mama mea, mai veneau pe la noi. Le-am pus pe pereți, îți dai seama! Știu sigur că juca la Tottenham… Un tip șarmant, haios, mamă, îl știam de la televizor, îți dai seama! Era un vecin foarte simpatic Ilie Dumitrescu. Mai târziu, s-a mutat. Îl mai văd la televizor, a rămas o persoană agreabilă. Și fiul său, care e actor, Toto, cred că e talentat. Are o figură foarte interesantă de film!
Irina Rădulescu n-a fost niciodată pe stadion. Dar ar vrea să ajungă pe Camp Nou
– Ai mers cu maestrul Dem Rădulescu și pe stadion?
– Trebuie să recunosc: nu am fost niciodată pe stadion! Mie îmi place foarte mult Barcelona. Mi-ar plăcea să merg acolo, la un meci… Poate cu Real Madrid!
– Messi sau Cristiano Ronaldo?
– Parcă Messi, totuși. Deși Cristiano Ronaldo e portughez (râde).
– Figo sau Ilie Dumitrescu?
– Nu e corect! Deși parcă semănau ca structură, ca joc, nu…Și uite, mă știu și cu Kira Hagi, e un copil cu atâta bun-simț, bine crescut, e incredibilă.
– Păi, și dumneata nu ești?
– Hai să zicem că sunt. Dar pe vremea mea poate nu erau atâtea tentații. Cred că acești copii, cum a fost și Kira, cred că au fost și vânați. Au reprezentat o țintă, sigur. Și uite că nu s-au pierdut și au ajuns oameni întregi!
– Tu erai conștientă că ești fiica unui om foarte iubit în România?
– Da. Ți-am mai povestit altădată că ieșeam la plimbare cu tata doar seara, pe întuneric, că ziua îl opreau oamenii la fiecare pas. Dar și mai mult după ce a murit am devenit conștientă de cine a fost cu adevărat tata și de cât iubit a fost. Dar mie nu prea mi-a plăcut să fiu privită așa, să fiu privită altfel doar pentru că sunt fiica lui Dem Rădulescu. Mi-ar plăcea să ies în față, dacă ies, prin ce fac eu.
– Nu ai misecuvenism.
– N-am! În meseria noastră poate că ar trebui mai mult tupeu, nu știu.
– Educația e cam incompatibilă cu tupeul.
– Asta cam așa e. Și invers. Lipsa de educație naște un tupeu fantastic! Noi avem o caracteristică a societăților sărace – fudulia asta. A-ți etala declarația de avere. Mi se pare de un așa prost gust!
– E o chestie obscenă.
– Care e plăcerea în a defila mai ales când te vede cineva care nu-și permite?! Care e satisfacția?
– E cinism!
– Poate nu ai alte preocupări și atunci… Chiar nu știu!
– Tu ce hobby-uri mai ai?
– Opera. Îmi place foarte mult. Chiar merg. Și nu m-au dus ai mei. M-am dus singură, la șaptesprezece ani. Sunt consumatoare de operă, sunt la curent cu ultimii soliști, cu de toate.
– Alții mergeau la discotecă și tu – la operă!
– Mergeam și la discotecă, stai tu liniștit. Aș mai merge și acum, dar nu prea mai sunt discoteci! Îmi place să dansez. Sunt de nădejde la nunți. Îmi place să dansez la nunți! Cred că și știu pic să dansez, ritm știu că am (râde).
– Ce echipe ți-au mai plăcut în afară de Portugalia 2000?
– Franța! Italia mereu a avut o echipă frumoasă. Întotdeauna a fost Italia acolo, sus. Argentina, Brazilia… Astea mai latine. Mi-a plăcut mult de Ronaldinho, era spectaculos!
– La copii din ziua de azi te mai uiți?
– Cristiano Ronaldo și Messi sunt deja din garda veche, nu? Mbappé îmi place. M-a emoționat și când a ajuns la Real Madrid și cum a fost primit. Era un copil care și-a împlinit visul.
– Tu ți-ai împlinit visele?
– Să fiu pe scenă, da. Dar nu trece. Vrei să fii mereu pe scenă. Dar mai sunt și altele.
– Dintre oamenii din sport pe care i-ai cunoscut cine te-a impresionat cel mai mult?
– Ne întoarcem la Ivan Patzaichin, categoric. Avea o aură… Emana o blândețe extraordinară. Nu era deloc înfumurat sau… Și avea o familie foarte frumoasă, Georgiana și Ivona și cu Ivan erau extraordinari împreună. Îmi pare rău că n-am apucat să ajungă încă în Delta Dunării!
– A fost un lider Ivan Patzaichin, îți venea să îl urmezi, fiindcă știai că nu greșea.
– Și a fost formidabil de iubit! Avea și figură aceea aproape statuară, trăsături foarte puternice. Mă bucur că are statuie! Ivona i-a moștenit trăsăturile, are niște ochi mesmerizanți! Te pierzi în ei, parcă sunt apele Dunării…
– Frumos!
– Pe cuvânt că așa e. M-am pierdut în privirea ei, un verde, ca apele din Deltă. Și ochii lui Ivan Patzaichin erau profunzi. Persoane cu aură. Cum era și Senna.
– Dacă nu era român și, nu știu, american și era și într-un sport mai popular, Ivan Patzaichin ar fi fost o figură mult mai cunoscută la nivel mondial…
– Te-ai uitat la Jocurile Olimpice de la Paris, anul trecut?
– Mai puțin. Dar admir performanțele lui David Popovici.
– M-am uitat la deschidere, mi-a plăcut de Nadia… Cum a descins acolo, a fost extraordinară! Uite figuri: Nadia, Ilie Năstase, mai multe gimnaste din istoria noastră. Am avut, am avut sportivi mari.
– Ai cunoscut-o pe Nadia Comăneci?
– Am fost la niște evenimente unde era și Nadia, dar nu pot spune că am cunoscut-o.
– Nu ai visat și tu să devii gimnastă?
– Dar cum să nu! Crezi că eu nu făceam diagonale pe covor?! Cine era pe vremea mea… Lavinia Miloșovici! Jocurile Olimpice de la Barcelona, vara lui ’92… Eu covor și patinam! Fără patine, cu papuci.
– Sportul de azi și-a mai pierdut din suflet?
– Parcă sportul s-a demistificat. Și-a pierdut din magie, din suflet. Și gimnastica a devenit prea atletică, așa, cumva. Și-a mai pierdut din romantism. Dar poate că e doar reculul înainte de o altă epocă frumoasă.
Cum funcționează universul, Bruce Lee și superbele picioare ale lui Steffi Graff.
– Ai nădejdea asta?
– Cam așa funcționează universul. Perioadele alternează. Se va întoarce și frumosul. Știi cine mi-a mai plăcut? Bruce Lee. Filosofia lui de viață. Artele marțiale sunt un sport extraordinar. Filosofia de viață a lui Bruce Lee se potrivește mânușă pentru meseria de actor! Și Djokovic cu reziliența… Știu că e un cuvânt care astăzi e abuzat, dar aici chiar merge. Mi-a mai plăcut mult și Agassi. Am văzut o finală a lui cu Sampras. A pierdut-o. Dar eu am ținut cu Agassi. De Steffi Graff nu pot să zic neapărat că mi-a plăcut, dar avea niște picioare! Mamă, mamă! Superbe! Era ceva… Agassi a avut și el o perioadă de cădere și a găsit tăria să revină. Uite încă un lucru pe care îl învățăm din sport. Să revenim chiar și când nimeni nu mai crede că e posibil.
– Mi-ai zis de Ilie Năstase…
– Stai! Mi-am amintit când am urmărit cu ai mei dezbaterile pentru alegerile pentru București, din 1996. Ilie Năstase cu Ciorbea.
– Și maestrul Dem Rădulescu – cu cine a votat?
– Spre rușinea familiei, nu cred că a ajuns la vot. Și știi de ce? Pentru că mereu era pe drumuri, în turnee, tata a fost un fel de freelancer înainte să existe freelancerii.
– De ce ai fost botezată Irina?
– Mama a ales. De la Cehov. De la personajele lui Cehov, o dragoste a mamei. Și mă mai cheamă și Maria, ca pe mama tatălui.
– Maraton sau sprint?
– Eu nu sunt cu viteza. Sunt old school. Mi-am adus aminte când a luat Gabi Szabo o medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Atena. Am rămas tâmpită în fața televizorului de sprintul ăla din final! O sportivă fantastică. Și e o mânuță de om. Vezi? Inima! Am avut sportivi formidabili. Și dacă facem ce trebuie mai departe vom mai avea. Uite, tata a jucat în toată țara, toate orașele, căminele culturale, comunele, tot. Și uneori n-aveau bani să-i plătească pe actori, dar oamenii simțeau nevoia să dea ceva de la ei, să vină cu ouă, cu o găină, cu… Erau atât de fericiți că actorii s-au dus la ei încât… Și actorii nu se duceau pentru astea, se duceau pentru plăcerea de a fi pe scenă.
– Un secret ar fi să te comporți mereu ca și cum ai fi pe cea mai mare scenă. Să fii tot timpul antrenat.
– Bineînțeles. Cine nu își ia mereu rolul în serios, oricare ar fi el, nu ajunge departe. Nici în teatru, nici în sport.
Leave a Reply